Teoria atașamentului este o temă fundamentală în psihologia dezvoltării și se referă la nevoia omului de a stabili, dezvolta și menține legături emoționale puternice față de cei din jur. Această teorie a fost formulată și explicată de John Bowlby, medic pediatru și psihanalist britanic. Conform teoriei atașamentului, la baza oricărei relații emoționale interpersonale se află legătura timpurie dintre mamă și copil.
Concret, atașamentul se referă la modul în care interacționăm cu toți ceilalți oameni din viața noastră, la modul în care iubim și ne lăsăm iubiți. Sau, dimpotrivă, la situațiile în care evităm contactul cei din jur și ne sperie apropierea lor.
Aceste tipare se formează încă din primii doi ani de viață. În momentul nașterii, principalele nevoi ale copilului sunt de siguranță și de contact, iar persoana de la care el așteaptă ca aceste nevoi să fie îndeplinite, este mama. În funcție de cum răspunde ea la aceste nevoi, copilul învață să aibă încredere sau nu, să primească și să ofere afecțiune sau nu, învață că lumea este un loc sigur sau nu.
Care sunt stilurile de atașament?
- Atașamentul securizant
Copiii care au un stil de atașament securizant sunt cei curioși, exploratori, cărora nu le este teamă să testeze și să intre în contact cu lumea. Mama este atentă la ei fără a le inhiba curiozitatea, îi încurajează să exploreze și este acolo când copiii au nevoie de ea. Astfel, copilul învață că lumea este un loc sigur, că poate avea încredere în el și în cei din jur și că este ok să exploreze ceea ce are lumea de oferit.
În relații, persoanelor cu atașament securizant le este ușor să se apropie, se simt confortabil să depindă de oameni în anumite situații și ca oamenii să depindă de ei. Comunică deschis, caută rezolvarea problemelor, nu abandonarea relației. Nu se tem de o despărțire și își formează încrederea în cei din jur pe măsură ce relația evoluează.
- Atașamentul anxios
Copilul cu acest stil de atașament este temător, uneori furios, nesigur pe el și pe cei din jur. Mama are o atitudine schimbătoare, uneori este empatică, chiar invadentă, alteori neglijentă față de copil, absentă din viața acestuia. Copilul nu se poate baza pe faptul că atunci când are o nevoie, aceasta poate fi îndeplinită, ceea ce generează teamă, nesiguranță, neîncredere.
În relații, persoanele cu atașament anxios sunt foarte temătoare, neîncrezătoare, simt că partenerul sau prietenii îi vor părăsi. Ei sunt autocritici și nesiguri, căutând permanent aprobarea celor din jur. Din teama de a nu fi părăsiți, caută o apropiere foarte mare de cei din jur, provocând în aceștia reacția opusă, distanțarea din nevoia de spațiu și libertate.
- Atașamentul evitant
Copiii cu un stil de atașament evitant sunt cei care nu manifestă prea multă nevoie de explorare sau curiozitate, fiind mai degrabă închiși în ei și distanți emoțional. Mama nu este prezentă în viața copilului pentru a-i îndeplini nevoile sau a-i liniști temerile. Ea descurajează plânsul sau orice exteriorizare a emoțiilor și încurajează independența la o etapă de viață în care copilul nu este încă pregătit pentru ea.
În relații, persoanele cu atașament evitant se tem de situația în care cineva ar putea depinde de ei. Aleg, de obicei, singurătatea, crezând că emoțiile sunt relativ inutile sau neinteresante. De obicei, sunt persoane cerebrale care își exprimă cu greu sentimentele, menținând mecanismele de apărare mereu active.
- Atașamentul dezorganizat
Copiii cu un stil de atașament dezorganizat sunt deprimați, furioși, total pasivi la ceea ce se întâmplă în jur. Reacția mamei evoluează în extreme, de la a fi foarte speriată, la a fi total pasivă. În această categorie, intră și copiii care sunt victime ale abuzurilor fizice sau emoționale. Ei sunt foarte confuzi, nu pot să își dea seama dacă nevoile lor vor fi îndeplinite sau nu și nu învață strategii pentru a-și îndeplini singuri nevoile.
În relații, se simt confuzi sau copleșiți de propriile emoții. Uneori, sunt catalogați ca fiind lipsiți de empatie sau compasiune la adresa celor din jur. Le este greu să ofere dragoste și au un comportament imprevizibil. Se implică deseori în conflicte cu persoanele apropiate și au crize de furie sau manifestă comportamente de abuz similare celor pe care le-au trăit în copilărie.
Ce putem face după ce am aflat toate aceste lucruri?
De multe ori, sesizăm lucruri pe care nu le înțelegem. Poate că ne simțim prea dependenți de o persoană, prea distanți sau prea furioși. Dinamicile relaționale nu au ca unică explicație stilul de atașament al persoanei, însă înțelegerea tiparului poate fi un punct de pornire în înțelegerea întregului mecanism.
Vestea bună este că, indiferent care este stilul de atașament pe care îl avem, putem tinde către o relație sănătoasă și echilibrată. Analiza personală, lucrul cu noi contribuie la înțelegerea mecanismelor de sabotare și la modificarea acestora.
În plus, odată identificat stilul de atașament, ne putem simți mai puțin singuri, neobișnuiți, diferiți și putem înceta să ne agățăm de durerea, frica și furia care ne sunt atât de familiare.