Încă de mici, suntem învățați că performanța este un reper pentru calitatea vieții. Calificativele de la școală sunt primele metode prin care copiii învață să pună etichete de tipul „foarte bun”, „suficient de bun”, „insuficient” și să concureze unii cu ceilalți pentru a obține validare prin intermediul etichetelor primite.
Care sunt consecințele ghidării după criteriul de „a fi suficient”?
În funcție de ceea ce se promovează în jurul nostru, învățăm să ne punem tot felul de etichete „a fi suficient de deștept/deșteaptă”, „a fi suficient de frumos/frumoasă”, „a fi suficient de ambițos/ambițioasă” care vin la pachet cu standarde, iar aceste standarde creează presiunea.
De multe ori, chiar dacă ne setăm standardul de a fi suficient, nu știm să explicăm cum se va întâmpla asta sau când ne vom da seama că am atins standardul setat. De exemplu, pot să îmi doresc să fiu bun/ă la activități sportive pentru că asta s-a promovat în jurul meu în familie și în grupurile sociale, dar niciodată nu am încercat să definesc ce înseamnă asta. Cum pot ajunge să fiu suficient de bun/ă încât să fiu mulțumit/ă? Ce credințe am despre aptitudinile sportive? Sunt înnăscute sau pot munci pentru a atinge nivelul dorit? Cum o să îmi dau seama atunci când voi fi suficient de bună?
Răspunsurile la toate aceste întrebări au capacitatea de a ne face să conștientizăm cât de realist este obiectivul nostru și să îl adaptăm. Atunci când avem obiective setate, dar metoda de a le îndeplini este vagă, obiectivul nu face decât să creeze disconfort, presiunea, nemulțumire, stări de tristețe, de a fi inadecvat/ă, iar calitatea vieții noastre are de suferit.
Cum influențează nevoia de „a fi suficient” percepția despre sine?
Percepția despre sine vizează două aspecte: calitățile noastre pot fi validate în funcție de ceea ce suntem sau de ceea ce facem, iar acest lucru este influențat de mediul în care am crescut în primii ani de viață.
Dacă părinții mi-au oferit complimente și încurajări pentru că sunt inteligent/ă, frumoas/ă, pentru că am genul pe care îl am (își doreau o fată/un băiat și asta au primit), voi avea tendința de a căuta același gen de validări pe parcursul vieții, pentru ceea ce sunt. Dacă părinții mi-au oferit încurajări și complimente pentru că eram ordonat/ă, coloram frumos, mă purtam frumos cu ceilalți copii, ajutam la treburile casnice, atunci voi căuta în decursul vieții același gen de validări, pentru ceea ce fac.â
În funcție de aceste standarde care sunt plasate de cei din jur, fiecare copil trage câteva concluzii despre el și așa se formează percepția despre sine.
Un alt aspect important în legătură cu percepția despre sine este să descoperim cine stabilește criteriul în interiorul nostru. Pentru cine dorim să devenim suficient de buni? Care este definiția sinteagmei „a fi sufient de bun” în cazul meu? Cum am ajuns la această definiție?
Mituri despre a fi suficient de bun/ă
Cele mai frecvente tipuri de erori cognitive pe care le facem în această situație sunt gândirea idealistă, magică („Oamenii suficient de buni nu fac greșeli.”), gândirea dihotomică („Fie ai succes deplin, fie eșuezi lamentabil.”) și ancorarea în perfecționism pentru a ne îndeplini nevoile („Dacă voi fi suficient de bun/ă, voi reuși să primesc iubirea/validarea/sprijinul/empatia/aprecierea pe care mi le doresc”).
Fiecare dintre noi face greșeli. Chiar dacă, din exterior, poate părea că modelul nostru în viață se descurcă perfect, ajungem la această concluzie din lipsă de informații. Majoritatea oamenilor nu vorbesc despre greșelile pe care le fac, se străduiesc să le acopere, să le ascundă, însă asta nu înseamnă că ele nu există.
Succesul și eșecul sunt termeni variabili, deși, de cele mai multe ori ei sunt priviți în mod absolutist. Dacă avem o zi mai proastă, dacă facem o greșeală printre zeci de decizii bune pe care le luăm, acest lucru nu înseamnă că eșuăm. Oricât de greu ne-ar fi să credem acest lucru uneori, nimeni nu face numai greșeli sau numai lucruri inspirate în proporție de 100% în viața sa.
Oamenii pe care îi avem în jur aleg să ne fie alături pentru că ceva din ceea ce noi reprezentăm, îi inspiră. Nu există un tipar al oamenilor care merită să le fie îndeplinite nevoile, iar dacă cineva din jurul nostru impune un tipar pentru noi, este bine să ne întrebăm ce anume primim din relație cu persoana respectivă? Ce anume ne face să ne dorim să depunem atât de mult efort pentru a primi mai mult? Cum vedem situația dacă rolurile ar fi inversate, iar noi i-am cere persoanei respective să se schimbe pentru ca noi să investim în ea?
A ne simți suficient de buni depinde doar de cum alegem noi să ne privim, iar dacă lăsăm curiozitatea să exploreze prin întrebări puternice ceea ce se întâmplă în interiorul nostru, am putea înțelege de ce alegem să ne privim așa.